Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Circ, povești și dor de ducă

        de Gabriel COȘOVEANU

Cu ochii la ce este trendy în materie de literatură, preocupați de ratinguri și de clasamente, întocmite, de multe ori, pentru a ne promova prietenii, riscăm să trecem peste valori care nu vor să intre nici în mizerabilism, nici în minimalism, nici în vreo formă de experimentalism oarecare. Ce ar fi de reproșat, spre pildă, unei bune părți din proza postdecembristă ar ține de o aproximativă, chiar nematură asumare a trecutului, de unde înecarea epicității și a sensului, pînă la urmă (de parcă denotativul ar avea ceva culpabil când vine vorba de recuperarea istoriei) în parabolic, alegoric sau modalități de un trist și îndoielnic „baroc”.  Se desprinde limpede de atari proceduri, evitând scriitura abstrusă, meandrică, „lucrată”, cu pretenții de profunzime, Adrian Sângeorzan, semnatar al unuia dintre cele mai bunde romane apărute în 2007, Circul din fața casei (Curtea Veche, care indică 2006, deși volumul a apărut în februarie anul acesta). Autorul propune o perspectivă narativă „curată”, una a rememorării pubertății și vârstei adolescentine într-o Românie cenușie și din ce în ce mai periculoasă, unde mințile tinere prelucrează cum pot evenimente precum moartea lui Gheorghiu-Dej, asasinarea lui Kennedy sau aselenizarea navei Apollo. Candoarea, naivitatea, dar și acuitatea senzorială te fac să te gândești rapid la Holden Caulfield (invocat de Andrei Codrescu pe coperta a patra), dar și la Forrest Gump, cu încercările sale stângace, agravate de retard, de a decripta ce i se întâmplă.

Avem o epicitate solidă, „clasică”, cu episoade ce-și co-răspund, reluând, accentuând sau nuanțând fapte filtrate inițial altfel, dar și cu un mainstream dedicat bizarei povești de dragoste, amânate dar împlinite, dintre protagonist și fata circarilor ambulanți care își montau, vara, tabăra în fața casei încă fragedului Adrian, cel care aspira la condiția clovnului. De fapt, această aspirație, coroborată cu alte vise și activități ale „găștii” de prieteni, vorbea despre nevoia intuitivă de libertate, de amânare cât mai mult posibil, în general, a maturizării, și în special într-o țară care nu dădea nici o șansă unui tânăr cu o fire atât de scotocitoare. Printre tipice amintiri din copilărie – hoinăreli, furat de fructe, spionat fete, conflicte cu părinții siliți să apeleze des la palme – se strecoară comentarii ce retează serios din lirismul inerent, am zice, unei evocări : „Era clar că adulții ne invidiau pentru toată libertatea asta trecătoare. Încă puțin și vom fi ca ei, îngrădiți, cu serviciu, ședințe, șefi, fermoare trase peste gură, cravate strânse la gât, într-o colibă de ciment, la bloc”. Nu o dată apare elogiată dulcea nepăsare (rudă cu iresponsabilitatea, dar și mai aproape de un hedonism emoționant, căci neconștientizat), aceea care face viața suportabilă, îmblânzește spaimele de Securitate, de sexualitate, de naționalizare, de viitor. Asta în vreme ce adulții se rugau să vină americanii, sașii și evreii încă nu emigraseră cu totul – suntem în Transilvania confiniilor, a toleranței inerțiale, a descendenților unor români ce trăiseră în America – iar una dintre ocupații era ascultarea la radio a cunoscutelor posturi străine detestate de comuniști. Peste apetitul ludic al copiilor se lăsa o umbră pervertitoare: „Începusem să simt că ceva era în neregulă în jurul meu, ceva la scară mare. Se juca un straniu joc dublu, un fel de continuă scamatorie sau hipnoză, în care ceea se scotea din pălărie nu semăna cu ceea ce vedeam noi cu adevărat, sau ne-am fi așteptat să vedem”. Circul instalat pe maidanul din fața locuinței, declanșator al iubirii pentru Nora, chinuita fată de la trapez, colecție de „vieți furate” (oameni sau animale, nu importă, și aici se reține atât de ușor elefantul Rajah, care plângea mereu, și care, ajuns la capătul răbdării, se așază pe șine ca să fie spulberat de un tren în viteză) are un corespondent în circul comunist, o lume de simulacre, unde „poveștile cu picioare lungi” încep să dispară, iar demnitatea și obișnuința de a ține capul drept sunt de aflat doar în pozele îngălbenite din podurile caselor solide, cu clanțe nemțești neschimbate de sute de ani, încă perfect funcționale.

Vremurile tulburi, asociate cu problemele vârstei, îl aduc pe erou la medicul psihiatru, pentru că părinții se îngrijorau progresiv de discursurile „conservatoriste” și fataliste ale odraslei, care, tot căutându-se, atinsese criza nihilismului: „Băteam câmpii pe temele mele preferate: dispariția folclorului, pădurilor, locomotivelor cu aburi, despre pericolele prin care trece maidanul nostru căruia cei de la județ îi puseseră gînd rău, și mai ales despre cum nu vreau eu să se schimbe nimic pe lumea asta. Încercam să le explic, în cuvintele mele de-atunci. Că pur i simplu mi-a murit perspectiva și că nu mai pot vedea la 20, 30 de ani. Nici măcar la capătul acelei ierni care se apropia. Ca să-i conving, îmi puneam mâna desupra ochilor ca și cum aș fi privit departe într-o zare imaginară și le spuneam: – Uitați-vă și voi. Nu se mai vede nimic înaintea mea”. Pe cât de tulburat părea să fie pre-adolescentul, pe atât de clar se cristalizează, în timp, biciuită din spate de eros, o personalitate capabilă să ia decizii, cu vocație protectoare, dar ghidată, cum se vede, mai presus de toate, de simțul vaganței care ar putea trișa viitorul, în așa fel încât acesta să nu mai știe unde să te găsească. Fostul defetist bănuiește că ar avea „suflet de haimana”. Însă primul impuls spre altceva decât surogatele din jur trebuia pus pe seama vecinătății circului, cu a cărui trupă era ideal să fugi de-acasă.

O dată eșuat planul de a duce o viață de clovn, cu presupusa degrevare de responsabilități, vine și finalul circului din fața casei, mistuit de un incendiu. Rămânea celălalt circ, numit oficial în tot soiul de formule pompoase, a căror minciună funciară era direct proporțională cu mizeria morală endemică. Ultima secvență, cu noaptea luminată de flăcări, cu animale care scăpate, care arse în cuști (niciunul nu îndrăznise să deschidă ușa leilor) este emoționantă, iar dacă autorul nu și-ar fi strunit bine efectele – bazate pe ocultarea lor – ar fi ieșit, poate, ceva în genul melo. Așa însă, îi mai reușește lui Adrian Sângeorzan încă un pasaj de intens dramatism, bine presat, eventual branșat la „visătorie”, la curăția acelei vârste care nu se mai întoarce: „Nu mai era nimic de făcut. Cineva mi-a dat o țigară pe care am aprins-o de la o așchie fumegândă. M-am dus s-o fumez în fundul livezii. Acolo, girafa mânca liniștită din vîrful copacului niște prune uitate, pe care nimeni nu putuse să le culeagă”. Scena agitată stinsă brusc în calmul resemnării semănând cu o precoce înțelepciune atrage atenția din nou asupra unghiului narativ fericit ales, în sensul că el asigură o concordanță perfectă între postura martorului relativ creditabil (din cauza vârstei) și atmosfera aproape de basm creată, scăldată în inocență (datorită vârstei).

Magia universului pre-adult nu ar rezista fără o infuzie serioasă de umor, aspect la care romancierul strălucește în aceeași manieră discretă ce-i conferă, de fapt, percutanță. Succesiunea rapidă a unor vești provoacă o constatare seacă: „Cu unchiul Vili și Kennedy morți, noi șterși de pe lista de binefaceri a americanilor, ai mei intrară într-o perioadă de criză”. Despre un alt unchi se zvonește că ar fi plecat în America, într-un oraș mare, pe care eroul îl identifică pe o hartă, după ce reperează întâi continentul, fericit că știe acum unde e „municipiul Chicago”. Dorința de modele îi îndeamnă pe puști să poarte niște însemne clarificatoare, chit că informația palidă duce la confuzii: „...am intrat în posesia unui tricou albastru, cu capul lui Che Guevara, pe care l-am purtat cu mândrie vreo trei-patru ani, convins că-i Jimmy Hendrix”. Sunt multe probe de astfel de comic aproape englezesc, hrănit din alăturări enorme, comise cu cel mai natural aer din lume.

Însă Circul din fața casei rezistă – și am convingerea că nu doar azi-mâine – prin stările indiscriminabil legate, de la angoase până la ideea de evadare, de la suportarea sordidului până la exaltarea lubrică, care împreună alcătuiesc o mărturie greu de uitat despre ceea ce a fost parte, câteodată decisivă, a vieții noastre trăite în beznă, cu gândul timid trimis spre lumină.

© 2007 Revista Ramuri